Deşert e tot ce vede semeţul ochi sub soare
Şi nu e fericire deplină pe pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din ora când se naşte şi până la mormânt!
Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“Mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarta
La altul în natură cu greu a mai zâmbit;
Şi iată că el singur a scris cu-amărăciune,
Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“Nimic sub cer statornic, ci tot deşărtăciune,
Deplină fericire sub soare n-am aflat!”
Un tată se sileşte s-adune-averi în lume
Încunjură oceane cu mii nefericiri,
Când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume
Ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!
Un jude calcă legea, cu scop să mulţumească
Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
În urmă dă prinoase, cu scop să amuţească
Simţirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.
Un trântor suge mierea ce crudele albine,
Zburând în armonie mai multe zeci de mii,
Adună dimineaţa, în orele senine,
Când soarele străluce pe verzile câmpii.
Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,
Iar inima-i vicleană goneşte mijlociri
Să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,
Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.
În gura-i pângărită de false jurăminte,
Bucată neiertată de lege n-a intrat,
Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sfinte,
Ca ploaia primăverii din rostu-i au zburat.
Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare
Şi nu e fericire deplină pe pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din ora când se naşte şi până la mormânt!
(1845)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu